Am fost prieten apropiat cu Vintila Horia. M-a impresionat faptul ca, desi avea un nume cu rezonante balcanice, de fapt un nume aromân, Caftangioglu, din considerente patriotice îsi luase ca pseudonim numele unui revolutionar ardelean.

Mi-a dat ca exemplu pe romancierul francez Stendhal, nascut Henri Beyle care, într-un voiaj prin Germania, vizitase oraselul cu acest nume. Acolo a ascultat o minunata muzica romantica luându-si ca nom de plume numele acestuia, pe care apoi l-a consacrat.

L-am întrebat odata pe Vintila Horia daca nu cumva suntem rude, dat fiind ca bunica lui Trandafir Djuvara fusese nascuta Caftangioglu, dar n-am primit raspuns, desi consider lucrul acesta mai mult decât probabil.

Gasesc extraordinara descoperirea manuscrisului inedit al Memoriilor unui fost Sagetator si publicarea lor sub îngrijirea prodigiosului Cristian Badilita.

De ce „fost Sagetator”? Pentru ca, pe stil vechi, el se nascuse în 18 decembrie 1915, asadar în zodia Sagetatorului, iar pe stil nou a devenit Capricorn (31 decembrie). În cazul meu, nascut în 18 August 1916 (Leu), am devenit prin trecerea la stilul nou , respectiv 31 August... Fecioara! Vintila Horia era doar cu 8 luni mai vârstnic decâ mine. Ce spuneti?

(Neagu Djuvara)

Am avut visul urmator: ma aflam în cerdacul casei de la Baltati, într-un sfârsit de noapte, într-un început de zi, întins pe un pat cu mai multi din familie.

Vedeam foarte bine gradina din fata asa cum fusese în realitate, asa cum o contemplasem adesea, în zorii zilei, vara când ma sculam devreme ca sa mergem la vânatoare sau ca sa sar în livada si sa culeg struguri si piersici înca ude si reci de roua, când dintr-odata, înconjurata de o lumina mare, a aparut, pe bradul de sub cerdac, Sfânta Clara din Assisi. Imaginea era atât de limpede si de convingatoare, încât parea reala, n-aveam deloc senzatia ca visez, am cazut în genunchi, cutremurat, sfânta poate ca mi-a spus ceva, apoi a disparut în aceeasi corola stralucitoare, m-am trezit emotionat, absolut sigur ca totul fusese nu un vis ci o aparitie adevarata.

Aproape ca tremuram, nu atât de emotie cât de entuziasm, pentru ca eram sigur ca de atunci înainte trebuia sa-mi schimb felul de a trai, ca aveam de urmat alta cale. Într-un cuvânt, ca destinul meu fusese însemnat de o porunca venita de dincolo si ca, în mine, nu mai era loc pentru niciun fel de îndoiala. Am ramas în pat câtva timp, coplesit de visul care ma locuia ca o posesiune binecuvântata, aveam înca foarte clara în minte viziunea, atât de limpede si de puternic desenata pe amintire încât si acuma o pot reconstitui fara greutate.

O voce însotea viziunea. Din aerul înconjurator, dintr-o fiinta invizibila, cineva rostise: – Sancta Clara! În latineste, ca totul sa fie mai clar.

Vintila Horia